Sunt un ghem de frământare...
Glob cu fluturi de zăpadă...
Munte ’nalt de furnicare...
Totuși... cine să mă vadă... ?
Totuși... cine să mă știe... ?
Cine poate-a mă cunoaște... ? –
Altă forfotă mai vie
Forfota din mine naște... !
Cu atâta-nțelepciune
Haosul îl faci perfect... –
Plecăciune! Plecăciune! –
Demn ești, Doamne, de respect!
Tu atâta frumusețe
Ai putut în om sădi...
În lucrările-Ți mărețe,
Ca să Te putem privi...
Să putem ca David spune –
Că Tu ești cel mai frumos... ! –
Când creezi e o minune
Într-un stil așa duios...
Pictore, câtă culoare... ? –
Unul eu nu pot să știu! –
Totul e atât de mare...
Totul e atât de viu... !
Cu iubirea ce e-n Tine
Sufletul mi l-ai pictat...
Când privesc la el, știu bine –
Ești Artist adevărat... !
Din altarul Jertfei Tale
Ai făcut atelier...
Și în sufletele goale
Ai pictat splendori de cer...
Lacrimi, milă și iertare...
Dragoste din Infinit... –
Simțul Tău e încântare...
Gustul Tău desăvârșit... !
Și așa sublim se-arată
Dor de veșnicia dragă... –
Mâna Ta întinde-o, Tată,
Și pictează-mi viața-ntreagă... !
Ca această omenire
Să rămână gură-cască
Și pierdută-n vis s-admire
Frumusețea Ta cerească... !
Tu ești Trunchiul – Eu sunt fruză –
Fără Tine eu sunt mort... !
Tu ești Pictorul – Eu pânză
Și amprenta Ta o port...
Ție mă proștern ’nainte,
Strălucind în a Ta rază...
Loc nu este de cuvinte –
Tac, Stăpâne! Tu pictează... ! ! !
Amin.